Tata a murit cu zile, pe mîna medicilor

Era o dimineață de februarie. O dimineață că și altele asemenea. Dar acea zi va rămîne în amintirea mea într-un mod mai particular, deși începuse că și orice altă săptămână.
In timp ce eram la muncă, mi-a sunat telefonul, era sora mea de acasă. Ea la noi e cea mai mică, dar e cea mai puternica. Mi-a dat noutatea cea mai dureroasa că tatăl nostru nu mai este printre noi. I-am spus că e vreo greșeală, căci tata e la spital sub supravegherea medicilor. Ceea ce simți în acel moment nu se poate de explicat cu niciun cuvînt, ci doar poate prin muzică, poate prin tăcere. De multe ori prin tăcere ne exprimăm mai mult decât cu cuvintele.  Eu vroiam să povestesc azi la 40 de zile de la deces, ce se întâmplă în jurul nostru, in Moldova, țara Soarelui, căci așa o numesc rușii “солнечная молдавия”. Nu pentru că e tata meu, dar pentru că nu vreau să se întâmple aceasta istorie și altor fii și fiice.

Sunt plecată din Moldova de mai mult de 10 ani. Am lăsat părintele singur acasă. Eu cu familia mea am incercat sa-mi găsesc o viață mai ușoară. Viața e mai ușoară – comoditate, drepturi, conturi și multe altele. Uitam pentru moment pentru ca am lăsat casa părintească, țara noastră natală. Așa de ușoară încât nu am reușit financiar să ma intorc in tara mea, unde am copilărit, unde am studiat fiind sustinuta de parintii mei, unde am trait multe emoții, să revin măcar pentru o săptămână să-mi văd tatăl.
Am revenit acasă după 9 ani de lungă plecare, 9 ani lungi. Plaiul meu natal s-a schimbat sau poate eram deja altfel.
L-am sunat din avion cand decolam si i-am spus ca peste cateva ore voi fi acasa.
Tata era fericit să ne vadă, dar noi suntem atât de mult luați de momentele vieții căci nu observăm ce simt părinții noștri. Am continuat sa merg acasa, acasa – acolo unde am inceput sa fac primii pasi, unde am spus primele cuvinte, nu in limba rusa, nu italiana, dar in a noastra romana stîcită moldovenească.
Acum a ramas doar mama sa ne intalneasca singura la prag, caci era ”prea batrin” pentru sistemul medical al R. Moldova ca sa fie internat la timp in spital…

Mergand la spitalul din satul Carpineni, r. Hancesti medicul de familie i-a refuzat internarea in 2 februarie, caci deja a fost internat in luna noiembrie. La jalbelele tatalui meu si insistenta surorii mele i-a scris trimitere la Hancesti, în centrul raional. Ce sa faca medicii de la Hancesti cu toate satele raionului, sunt prea multi si nu se reuseste cu toti. Fara consultatie aprofundata i-a si spus ca nu vede nimic, chit ca tata cadea din picioare si medicul a considerat, fara alte investigatii, sa decida ca nu vede necesitate de internare. Intr-un sfarsit am avut trimitere la Chisinau la alte investigatii.

Cu aceste evenimente suntem la 14 februarie. Intors acasa, tata si noi eram plini de speranta ca aceste investigatii vor spune motivul starii lui. Chisinaul e oras  mare si nu e pentru toti. Cu rezultatele obtinute ne-am intors la spitalul raional din Hancesti. Eram plini de nadejde, siguri ca va fi internat si va avea un tratament necesar. Dar se pare ca o persoana de 64 de ani ”e batrin, si-a trait malaiul”, are si el sanatatea ruginita si ar zice medicii, printre care nu toti sunt sub virsta de 60 ani, sa mergeti acasa. Starea tatalui nostru se agravase, acasa nu mai era posibil sa stea. O saptamina inainte de la tragedie, el a povestit ca a simtit că ar fi facut ictus, dar nici acum nu l-au bagat in seama. Într-un sfîrșit, ca print-un miracol, salvarea din Carpineni nu doar i-a masurat tensiunea si i-a facut un analegzic, dar l-au dus la spit. raional Hîncești. La vreo ora de la sosirea lui la spital am vorbit cu o doamna de la informatii: “A ajuns, medicul are alti pacienti, va fi vizitat” acesta a fost raspunsul ei. Era doar un alt chibrit in cutia cu chibrite, nimic mai mult. In ce ordine de sosire sau de gravitate a situatiei pacientului se face vizita medicului la sptitalul din R.Moldova? Nimeni nu stie sa-ți raspundă.
Am tras rasuflarea din nou si am zis: e cu medicii, inseamna ca il supravegheaza si vor gasi o solutie. Dar nu era să fie, căci el a fost un om simplu si era pensionat. Mi-a fost dureros asemanatoare situatie cu bunelul meu, doar ca el avea 84 ani, la care medicul de familie i-a raspuns matusii mele. ”e batrin si voi veni dimineata sa-l vizitez, poate sa astepte”. Cât trebuie sa mai indurăm asa nedreptăți, să pierdem persoanele dragi?!

Rodica Tcaci, Italia