Aventurile lui Otilian în Portugalia

Otilian Alinescu a pornit de la Ialoveni spre malul Atlanticului, unde spera să găsească de lucru în Portugalia. La cules măsline nu i-a mers, acum e încăutare de surse noi de venit. Deocamdată din aceste aventuri au ieșit două texte interesante publicate pe contul lui de Facebook:

Otilian Alinescu

Câte ceva despre iadul de aici. Ne câştigăm pâinica bătând(scuturând) măsline. Lucrul e FOARTE GREU, FOARTE PERICULOS şi dăunător SĂNĂTĂȚII. În fiecare zi ne ducem la muncă ca la război.
Cu ajutorul la nişte furci la care vibrează coarnele batem măslina. La coadă furcile au motoraş pe benzină. La un copac suntem până la zece oameni (cinci pe o parte, cinci pe alta). Şi acum închipuiți-vă câtă fumăraie e acolo!… De parcă zece oameni cu „drujbele” ar sta la un loc şi le-ar hârâi încontinuu opt ore la rând. Şi noi toată ziua răsuflăm cele gaze. Uneori, când ne întindem să batem pe vârfuri, locul pe unde se elimină gazele de eşapament ne e în dreptul nasului. 


Un alt pericol pentru sănătate îs măslinele ce zboară ca gloanțele şi când te „zapizdesk” în ochi, vezi stele verzi. Eu mai nu am rămas fără un ochi.
A, da, pe lângă fum mai e şi colbul ce apare în timp ce batem. E un colb toxic. Poate mai toxic decât gazele de eșapament(despre care am scris mai sus). Pricina e că, după fiecare ploaie, sau o dată în săptămână, măslinele se stropesc cu otravă împotriva dăunătorilor. Cea otravă se usucă şi se preface în praf, pe care noi şi-l scuturăm în timp ce batem. De la el ne ustură nu numai în nas ci şi ochii.
Plus, cele furci nu numai că îs grele, ci şi vibrează în mâini. Şi încontinuu opt ore să manevrezi cu ele nu e deloc uşor.
Şi sunetul produs de ele e foarte puternic. Seara, când să adormi, încă îți mai sună în cap mult timp.

O altă pricină, din cauza căreia mulți fug(de obicei, noaptea, peste fereastra), e cazarea. Suntem aproape treizeci de oameni la o bucătărie. Când să dovedeşti să-ți faci mâncare dacă rândul la plită poate să nu te mai ajungă? Din astă cauză eu mai nu mi-am pierdut cunoştința. Nu am dovedit să-mi fac mâncare, m-am dus flămând la lucru şi mai n-am dat ortul popii… Tot aşa rând e şi la baie, şi la WC…

După decizia de a părăsi iadul a urmat o fugă pe o nirişte spre ceva imprevizibil. Nici prin cap să-mi trecut atunci că fuga mă va duce tocmai în Lisabona, că în doar o jumate de zi voi întâlni atâta lume minunată. Prima din lumea cea minunată s-a dovedit a fi salvatoarea mea pe nume Veronica. Anume datorită ei acum îs curățel, sătul şi am unde-mi odihni oasele.

Mulțumesc din tot sufletul, Veronica!

Dar m-a ajutat să o găsesc un alt om bun, de la o benzinărie din orăşelul Beja. Omul ăla bun i-a sunat şi mi-a dat să vorbesc cu ea. Apoi, parcă Dumnezeu i-a trimis pe doi polițişti, care m-au dus cu maşina la gara, mi-au procurat bilet şi m-au urcat în autocar.

Nu-mi venea să cred că ochii mei, bătuți de măsline, vor ajunge să vadă oceanul, să vadă frumusețile de neuitat despre care nici nu visasem. Lisabona e un oraş superb.
„Nu ştiu unde voi ajunge, nu ştiu unde voi înopta, nu ştiu ce îngeri m-or ajuta să nu mă dau pradă disperării – îmi ziceam eu atunci, – dar uite ce minunăție de pod! Ce luuung e! Ca de la Ialoveniul meu până la Ciocana Natei Scobioală” (Apropo, un mare merit în tot ce mi se întâmpla e anume al ei, al Natei)

Mulțumesc, Nătălița! :*

După podul cela lung, aşternut ca o centură peste ocean, au venit case. Mai toate albe şi mai toate acoperite cu oale roşii. Apoi clădiri din ce în ce mai mari, din ce în ce mai falnice, mai deosebite prin dizain, prin culori. Se simțea că întru în inima unui fost imperiu.
La gară am coborât din autocar umilit de felul în ce hal eram. Pantalonii şi pantofii îmi erau măscăriți de glod, capul şi fața – de praful verde-albăstriu, scuturat de pe frunzele copacilor de măsline. Arătam ca un boschetar de la Piața Centrală, ca un cățel ieşit din noroi şi adus de nu ştiu ce griji pe podeaua lucioasă a parlamentului Republicii Moldova. Codița-mi balansa ba a neîncredere, ba a bucurie. Ajuns pe peron am mers spre nişte scaune, dar nu m-am aşezat. Îmi era ruşine şi mi se părea că toți, pe furiş, se uită la glodul de pe mine, că uite, acuş, aşezându-mă s-or scula şi or fugi care şi încotro. Am păşit mai departe spre ieşire. Gândul că Veronica, ce promisese prin telefon că o să vină după mine, poate să nu mă găsească în gara asta mare şi aglomerată, mă făcu să las ruşinea şi umilința la o parte şi să caut o persoană ce mi-ar da telefonul să-i sun şi să-i spun că am ajuns cu bine şi că o voi aştepta într-un anumit loc. După câteva încercări eşuate am decis să las lumea în pace şi să mă cumințesc undeva, într-un ungheraş mai pustiit. Pornindu-mă în căutarea lui am întâlnit un polițist. Zic, dă să mai încerc odată. Cei din Beja mi s-au părut amabili, stimători, gata să-ți sară la nevoie. Poate şi ăsta e la fel? Mă apropii şi îi zic:
– Sorry. I telefon.
Polițistul mă privi mirat şi-mi spuse ceva în portugheză.
– No andastand.
El iar ceva îmi spuse. Eu, iar:
– No andastand. I romanian. I.. şi mă gândi-i, cum boala se spune în engleză „vreau să sun de pe telegonul dmvstre”? Apoi îmi veni ideea să-i arăt hârtiuța cu numărul de telelefon al Veronică şi să-i arăt cu mâna la ureche că vreau să sun.
– You spic ingliş? – mă întrebă el
– No. I speek romanian end raşin.
El scoase telefonul şi începu ceva să caute în el. Deschise Google Translate, scrise ceva în portugheză şi-mi arătă traducerea în română: „Vrei să suni de pe telefonul meu?”
– Ies! Ies! – îi zisem bucuros, arătându-i din nou hârtiuța cu numărul de telefon al Veronicăi şi uraa! Polițistul a înțeles şi a început să butoneze cifrele pe ecran. După ce am vorbit cu Veronica, i-am dat trlefonul, iar el a deschis din nou Google Translate şi iar ceva a scris în portugheză. Îmi dădu să citesc traducerea şi mai n-am căzut jos de ce era scris scolo. Nici nu-mi venea a crede că un polițist poate propune aşa ceva. Acolo era scris: „vreau să-ți dau o portocală”. Mă privi ptieteneşte şi mă întrebă:
– Si
– Si, – i-am răspuns eu puțin cam încurcat. S-a pornit şi m-a îndemnat să merg după el. Am traversat interiorul gării, după care am întrat într-o parcare. S-a apropiat de o maşinuță micuță, din cele cu doar două locuri. A deschis portbagajul şi zâmbind îmi oferi o portocală. I-am spus unicul cuvânt ştiut în portugheză: „obrigado”, adică, „mulțumesc” şi am pornit din nou să-mi caut ungheraşul unde să stau şi s-o aştept pe Veronica …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s