Fără categorie

Paul Goma şi experienţa anului 1956

Ana-Maria Cătănuş, Paul Goma şi experienţa anului 1956. Începutul biografiei unui disident, in Dan Cătănuş, Vasile Buga (coordonatori), Putere şi societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării 1956. (fragment de carte)

Motto: „În aceşti patruzeci de ani câţi au trecut din 1956 (în fapt, din 1965, atunci am putut reîncepe a scrie), am comis ceva mai mult de patruzeci de titluri. Iar acest lucru a fost posibil datorită Revoluţiei Maghiare – nu voi spune că ea m-a făcut scriitor, dar pot spune cu mâna pe inimă: fără ea n-aş fi fost scriitor.” Paul Goma, 22 octombrie 1996

Deşi au îmbrăcat deseori forme specifice de manifestare, gesturile de opoziţie/disidenţă

din România s-au încadrat într-un tipar mai larg, sesizabil în spaţiul sovietic şi al Europei Central- Răsăritene. Un astfel de caz, de disidenţă autentică, a fost cel al scriitorului Paul  Goma. Întâmplător sau nu, asupra destinului său evenimentele anului 1956 au avut o influenţă  covârşitoare.

* În ciuda reticenţei manifestate de regimul de la Bucureşti faţă de problema destalinizării, totuşi, sub presiunea Moscovei, autorităţile române au fost nevoite să se alinieze noilor orientări trasate la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. din februarie 1956. În consecinţă, după plenara C.C. al P.M.R. din 23-25 martie 1956, în care Gheorghiu-Dej a prezentat raportul delegaţiei române care fusese la Moscova, în partid au început să fie organizate şedinţe de prelucrare a noilor orientări adoptate la Congresul XX. Aceste şedinţe au avut un dublu scop: pe de o parte, acela  de  a transmite mesajul destalinizării şi a răspunde astfel cerinţelor sovietice; pe de altă parte, de a asigura un cadru oficial de dezbatere, în aşa fel încât autorităţile să controleze atât informaţiile transmise către participanţii la şedinţe, cât şi amploarea criticilor care ar fi venit dinspre aceştia.

Chiar şi fără a avea acces la dezvăluirile din raportul „secret”, în  rândul  membrilor  obişnuiţi de partid şi în diverse alte medii sociale se va crea o stare de emulaţie în exprimarea deschisă – prin intermediul canalelor oficiale – , a unor puncte de vedere critice faţă politica de până atunci a regimului.

Astfel, în primăvara anului 1956, studenţii anului II de la Secţia critică literară a Facultăţii  de Filologie, Universitatea C.I. Parhon din Bucureşti, printre care se număra şi Paul Goma1, au cerut lămuriri în timpul seminarului de marxism – deci într-un cadru oficial  – în  legătură  cu o serie de aspecte ale vieţii de zi cu zi: „Pentru ce pentru ţărani nu s-a făcut tot ceea ce s-ar fi putut face în scopul îmbunătăţirii nivelului lor de trai […] cotele sunt prea mari […] ţăranii sunt nevoiţi

1 Paul Goma s-a născut în 1935 în Basarabia; în 1940, după ocuparea Basarabiei, familia Goma nu reuşeşte să se refugieze în România, iar tatăl este deportat în Siberia în perioada 1941-1943; de abia în 1944 familia reunită se refugiază în Transilvania; în mai  1952  este exmatriculat de la liceul  „Gheorghe Lazăr”  din Sibiu pe motive politice: vorbise în clasă despre partizani şi păstra un jurnal-intim codificat; cu mari dificultăţi a fost primit la liceul din Făgăraş, pe care l-a  absolvit în  1953;  în 1954 a fost admis la Institutul  de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”; membru U.T.M. din 1954.

să cumpere pâine de la oraş; pentru ce livrăm curent electric [în] R.P. Bulgaria, aceasta pentru că noi aflasem de la un coleg bulgar că în Bulgaria procentul de electrificare a satelor este mai mare decât la noi în ţară; pentru ce cumpărăm automobile sovietice (Pobeda) şi cehoslovace la preţuri mari, când s-a auzit că Italia ne-ar oferi autoturisme la preţuri mult mai mici; pentru ce s-a ridicat preţul bicicletelor de import după apariţia pe piaţă a bicicletelor româneşti”2. În aparenţă banale, aceste întrebări vizau în realitate aspecte esenţiale ale politicii agrare a partidului şi a politicii economice în general, a relaţiilor cu celelalte ţări „frăţeşti” şi mai ales a subordonării economice faţă de Uniunea Sovietică.

Mai mult decât atât, explicaţiile cerute de studenţi vor aborda, chiar şi indirect, un subiect considerat tabu după 23 august 1944 la nivelul relaţiilor româno-sovietice: problema Basarabiei. Astfel, mai multe întrebări vor avea în vedere limba vorbită în R.S.S. Moldovenească, dacă este „o limbă de sine stătătoare sau un dialect al limbii române”3, sau apartenenţa  unor  scriitori  precum M. Eminescu, I. Creangă, V. Alecsandri la literatura moldovenească sau română. Problemele ridicate aveau în vedere nu atât o clarificare a nelămuririlor unor studenţii – unii    dintre ei născuţi în Basarabia! – , ci reprezentau o modalitate de a obţine un punct de vedere al partidului în această problemă extrem de sensibilă.

Insistenţa studenţilor filologi de a primi răspunsuri la întrebările lor s-a manifestat de-a lungul mai multor luni (mai – septembrie 1956), timp în care au avut loc întâlniri între aceştia şi diverşi resposabili de la catedra de marxism: asistentul universitar Miron şi,  ulterior,  conferenţiarul Radu Florian.

Nemulţumirea studenţilor vizavi de explicaţiile primite a avut drept consecinţă convocarea acestora, în luna iulie a anului 1956, la conducerea facultăţii. Cu acest prilej Paul Goma a fost judecat la rectoratul Universităţii pentru afirmaţiile pe care le făcuse la seminariile de marxism: moldovenii din R.S.S. Moldovenească sunt români; trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie; sistemul de cote este descurajant, iar colectivizarea agriculturii este  o  eroare  economică4.

Cu toate acestea, la începutul noului an universitar, 1956-1957, studenţii vor reveni cu întrebările lor, solicitând, în virtutea unei hotărâri noi a partidului cu privire la îmbunătăţirea  muncii ideologice în rândul studenţilor – în care se prevedea printre altele că fruntaşi ai partidului  şi guvernului să vină în mijlocul studenţilor – , lămuriri din partea lui  Iosif  Chişinevschi,  ideologul partidului5.

Întâlnirea nu a avut loc, iar declanşarea evenimentelor din Ungaria a pus capăt şirului de discuţii dorite de studenţi. Episodul va fi reţinut însă de autorităţi şi va folosit pentru a completa tabloul acuzaţiilor aduse studenţilor care vor fi arestaţi în toamna anului 1956.

1956 toamna

Evenimentele care s-au produs în Polonia, şi mai ales în Ungaria, culminând cu revoluţia maghiară din octombrie 1956, au suscitat reacţii la nivelul societăţii româneşti, cele mai semnificative venind din partea studenţilor.

În marile centre universitare din Timişoara, Cluj, Bucureşti, Iaşi, Braşov au avut loc ori s-a încercat organizarea de manifestaţii, iar în unele locuri au fost elaborate memorii care vizau nu

2 Procesul-verbal al interogatoriului luat lui Paul Goma. 24 noiembrie 1956. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), Fond Penal, dosar nr. 311, vol. 1, ff. 6-10.

3 Ibidem.

4 Paul Goma, „Cronologie”, în Paul Goma, Ostinato, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 443.

5  Procesul-verbal  al  interogatoriului  luat  lui  Paul  Goma.  24  noiembrie  1956.  A.C.N.S.A.S.,  Fond Penal, dosar nr. 311, vol. 1, ff. 6-10.

doar îmbunătăţirea situaţiei studenţilor, ci şi probleme de ordin social, economic, politic6.

În aceste condiţii, pentru a evita ca evenimentele să ia cursul celor din Ungaria, autorităţile comuniste au reacţionat operând arestări masive în rândul studenţilor din centrele universitare în care avuseseră loc tulburări.

În Bucureşti au fost arestaţi 39 de studenţi, membri a şase grupuri de iniţiativă. Unul dintre aceştia era Paul Goma7.

La sfârşitul lunii octombrie 1956, Goma, împreună cu Horia Florian Popescu, au început să discute despre organizarea unui protest împotriva arestării unor colegi de facultate dintr-un an superior. Era vorba despre Teodor Lupaş şi Ştefan Negrea, studenţi în anul V la Facultatea de Filologie, arestaţi pentru că în 23 octombrie povestiseră colegilor ceea ce ascultaseră la postul de radio Budapesta despre evenimentele din Ungaria şi pentru că pregătiseră un material referitor la problemele economice, politice şi culturale, pe care intenţionau să-l publice în ziarul „Scânteia Tineretului”8.

În privinţa modului în care trebuia să se obţină eliberarea colegilor lor, Goma şi Horia Florian Popescu au imaginat mai multe planuri.

Astfel, primul plan viza declanşarea unei greve în facultate. Unul dintre cei doi trebuia să fure cheile de la intrarea în facultate, să închidă uşa facultăţii iar pe uşă să agaţe un afiş mare intitulat „Grevă”, afiş care era desemnat să indice tuturor studenţilor ce ar fi venit la cursuri, că în facultate este grevă şi astfel să participe la grevă şi să nu mai participe la cursurile  ce trebuiau să  se predea9.

Teama că ar fi putut fi prinşi şi arestaţi i-a determinat pe cei doi  să abandoneze planul  iniţial, în favoarea altuia, care urmărea convocarea unei adunări generale a U.T.M., în care să  aducă în discuţie arestarea colegilor mai mari şi să depună în semn de protest carnetele U.T.M. Încercările de a convinge mai mulţi colegi să-i susţină în cadrul adunării au eşuat.

În aceste condiţii, urmărind să determine o reacţie de solidarizare cu soarta studenţilor arestaţi, Paul Goma a recurs la o modalitate total diferită de cele anterioare: a transpus în proză evenimentele pe care le-a trăit, felul în care le-a perceput, gândurile şi acţiunile pe care nu a reuşit să le concretizeze. Toate acestea, îmbrăcând forma unui fragment literar intitulat „Singur”, le  citeşte într-un cadru public – seminarul de măiestrie literară, din data de 15 noiembrie 195610.

6 De exemplu, memoriul studenţilor timişoreni, din 30 octombrie 1956, solicita printre altele:  lichidarea definitivă a cultului personalităţii, asigurarea posibilităţii fiecărui om al muncii  să-şi  spună  părerea asupra problemelor interne ale ţării, fără a-i fi periclitată integritatea personală;   retragerea imediată   a trupelor sovietice staţionate pe teritoriul patriei […]; limba rusă desfiinţată sau facultativă; acordarea de burse pentru studenţii ţărani, indiferent de starea lor materială;  libertatea presei  şi  a cuvântului. Memoriu  din partea studenţilor din Timişoara, în Mihaela Sitariu, Oaza de libertate. Timişoara, 30 octombrie 1956, Polirom, Iaşi, 2004, p. 195-197. De asemenea, vezi pentru mişcările studenţeşti din România din toamna anului 1956 Ioana Boca, 1956 Un an de ruptură. România între internaţionalismul priletar şi stalinismul antisovietic, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2001; Cristian Troncotă, Proporţiile represiunii comuniste, 1956-1964, în „Dosarele Istoriei”, an 1, nr. 1, august 1996, p. 51-55.

7 Cristian Troncotă, art.cit., p. 53-54.

8 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III-a revăzută  şi  adăugită,  Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 460-461.

9 Sentinţa de condamnare a lui Paul Goma şi a lui Horia Florian Popescu, 3 mai 1957. A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar nr. 311, vol. 1, ff. 197-200.

10 În sentinţa de condamnare a lui Paul  Goma se menţionează  în acest sens:  „În  acest fragment  Goma Paul pune în gura eroului său principal, Marian, faptul că acesta, ca student, este indignat de ajutorul dat de trupele sovietice poporului maghiar pentru înăbuşirea contrarevoluţiei, este indignat de faptul că studenţii nu pot manifesta în mod liber, după bunul lor plac şi  în acelaşi timp este indignat  de împrejurarea  că s-au produs arestări printre studenţi şi astfel caută să întreprindă o  acţiune  în  favoarea  studenţilor  arestaţi, respectiv o acţiune care să ducă la eliberarea lor. Mai pune în gura eroului său principal faptul că acesta caută să atragă de partea sa şi de partea acţiunii pe care vrea s-o întreprindă şi pe alţii care îl refuză, astfel că nu poate să facă nimic şi, în cele din urmă, indignat de toate acestea, în cadrul unei adunări

Credem că literatura-mărturie, a „neuitării”, cea pe care o va scrie Goma mai târziu, care îl  va individualiza, dar şi marginaliza în peisajul literar al perioadei comuniste, îşi are întrucâtva începuturile în acest fragment11.

Reacţiile colegilor nu sunt nici pe departe cele aşteptate de Goma. Lucrarea sa  este  calificată drept „reacţionară, duşmănoasă şi provocatoare”, unul dintre studenţii pe care Goma încercase să-l convingă să sprijine acţiunea în favoarea studenţilor arestaţi, Vasile Albu, spunând  că recunoaşte în personajul principal pe autor şi deconspirând astfel discuţiile purtate anterior cu Goma. Aceeaşi atitudine a manifestat-o şi şeful seminarului, profesorul Mihai Gafiţa12.

Arestarea şi detenţia

În 22 noiembrie 1956 […] am isprăvit-o şi cu tinereţea şi am intrat în vârsta fără vârstă a puşcăriaşilor ”13, astfel percepe Goma momentul arestării. Colegul său, Horia Florian Popescu, va  fi reţinut o lună mai târziu. Sentinţele pronunţate simultan pentru cei doi, la 3 mai 1957, fixau ambele pedepse la doi ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică.

Jilava şi Gherla vor fi închisorile în care Paul Goma va petrece cei doi ani de detenţie şi în care va intra în contact cu latura cea mai represivă a regimului.

Eliberarea din închisoare nu a coincis însă cu libertatea. La data expirării pedepsei, 21 noiembrie 1958, lui Paul Goma i se fixa domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, raionul Feteşti, pentru 36 de luni. Motivul era legat de faptul că a desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva regimului democrat-popular, iar în penitenciar a avut o comportare rea. Fără a exista argumente serioase, în 1961, măsura domiciliului obligatoriu va fi prelungită cu încă 24 de luni.

Epilog: De la disidenţa literară la disidenţa politică

Deşi la finele anului 1963 i s-au ridicat restricţiile domiciliare, de abia după venirea la  putere a lui Nicolae Ceauşescu, în martie 1965, Paul Goma îşi va relua,  nu fără dificultăţi,  viaţa din punctul în care se întrerupsese în 1956.

La 30 de ani, Goma era din nou student la Filologie, în anul I însă, pentru că nu i se

generale U.T.M. se ridică şi depune carnetul U.T.M. în semn de  protest,  aşteptând  să  vadă  cum reacţionează  restul  membrilor  U.T.M.,  dar  aceştia  nu  se  alătură  acţiunii   sale  de  depunere  a  carnetului

U.T.M. şi astfel se vede rămas singur, izolat şi  pleacă la cămin,  pentru  a se sinucide. Îl  mai  prezintă pe acest erou principal al său ca pe un laş, întrucât în cele din urmă renunţă la ideea de a se sinucide. L-a mai prezentat de asemenea ca pe unul care nu ştie ce se petrece în Ungaria,  ce anume  vor unii, ce  anume  vor alţii şi care este drumul cel bun de mers, ca pe unul care, văzând toate ce se petrec în Ungaria, începe să se îndoiască de ideea comunismului, de trăinicia orânduirii democrat-populare, şi ca pe unul care se simte  înşelat de comunişti, împotriva cărora vrea să lupte.” Ibidem.

11 Opţiunea lui Paul Goma pentru o literatură-mărturie, de natură autobiografică, şi, totodată, refuzul compromisului cu regimul în vederea facilitării publicării erau explicate de scriitor astfel:  „Eu  nu  fac ficţiune ca voi cu permisiunea puterii, eu depun mărturie”. Lucia Dragomir, Les  limites  de  l’espace  littéraire roumain dans les années ’60-’70. Paul Goma  et Alexandru Ivasiuc: entre littérature et politique,   în Alexandra Ionescu, Odette Hatto-Tomescu, Politique et société dans la Roumanie contemporaine, Paris, L’Harmattan, 2004, p. 53. Pe de altă parte însă, acest tip de literatură practicată de Paul Goma va determina contestarea sa de către unii exponenţi ai lumii literare, care îi vor nega calitatea de scriitor. Vezi Ana Maria Cătănuş, Forme de disidenţă în România în anii ’70. Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 48-49, 3-4/2005, p. 120.

12 Sentinţa de condamnare a lui Paul Goma şi a lui Horia Florian Popescu,  3  mai  1957.  A.C.N.S.A.S., Fond Penal, dosar nr. 311, vol. 1, ff.197-200.

13 A.C.N.S.A.S., Fond Manuscrise Paul Goma, dosar nr. 25, f. 100.

recunoscuseră anii de facultate absolviţi înainte de arestare. În decembrie 1966, debuta în revista

„Luceafărul”, condusă de Eugen Barbu, revistă din partea căreia primea un premiu pentru povestirea Când tace toba.

În 1968 debuta editorial cu volumul Camera de  alături,  primul şi ultimul volum care îi va  fi publicat în România în perioada comunistă.

Celelalte lucrări scrise în ţară, Ostinato, Uşa, Gherla vor fi considerate de cenzură nepublicabile şi vor apărea în străinătate, înainte ca scriitorul să ia drumul exilului, la sfârşitul anului 1977.

Literatura practicată de Goma depăşea cu mult ceea ce era posibil şi acceptabil în perioadă. Deşi în procesul de recunoaştere şi denunţare a erorilor comise în perioada stalinistă, partidul  ceruse scriitorilor să creeze opere literare care să evidenţieze aceste aspecte, opere care să reflecte realitatea aşa cum a fost, „cu luminile şi cu umbrele sale”14, acest lucru nu însemna că se putea  scrie despre orice şi oricum.

Într-o perioadă în care limitele erau clare, iar depăşirea acestora însemna nepublicarea, cei mai mulţi scriitori au apelat la o „literatură de subterfugiu”, în care cititorul era transformat în complice al autorului, descifrând printre rânduri adevăratele semnificaţii.

Analiza de substanţă pe care o face Lucia Dragomir în studiul citat anterior ne aduce în atenţie, prin comparaţie, două tipuri de literatură, ilustrate prin  doi  scriitori:  Alexandru  Ivasiuc15 şi Paul Goma.

Cei doi au fost arestaţi în timpul studenţiei, în contextul evenimentelor din Ungaria, cunoscând închisorile comuniste şi domiciliul obligatoriu.

Reintegrarea în societate, însă, a însemnat pentru cei doi drumuri diferite şi opţiuni literare diferite. Ivasiuc, pentru o literatură care să-i permită să depăşească obstacolele cenzurii, prin deplasarea acţiunii în altă epocă, utilizarea metaforei, a limbajului aluziv, de altfel o literatură practicată de majoritatea scriitorilor16,  în timp ce Goma se pronunţă pentru o literatură mărturie,   în care concesiile nu-şi au locul17.

La Paul Goma literatura are valenţe de mărturie, sursele sale fiind,  în cea mai mare  parte,  de natură autobiografică. Este o literatură a „neuitării” a ceea ce s-a întâmplat cu sine şi cu ceilalţi oameni care au suferit de pe urma regimului, dar şi o literatură vindicativă, care nu îi uită pe cei care în  închisoare  reprezentau regimul – torţionarii  – şi  pe  care  îi  va  pedepsi   punându-i într-o

carte. „Iar decizia de a scrie aşa (cum scriu) şi nu altfel a fost luată acolo, în timpul numeroaselor

şedinţe de tortură, când le spuneam torţionarilor: Lasă, lasă Vă netac, vă neuit eu – vă pun într-o carte! Se pare că m-am ţinut de cuvânt”18.

Refuzul duplicităţii, chiar şi literare, îl va aduce în situaţia de scriitor indezirabil, marginalizat. Lupta lui Paul Goma cu regimul va atinge apogeul în 1977, când disidenţa sa

14 În 1969, Dumitru Radu Popescu publica romanul F, în care aborda abuzurile comise  la  colectivizare, ridicând problema vinei şi responsabilităţii, fără a oferi însă răspunsuri. Alexandru Ivasiuc, în romanul Cunoaşterea de noapte, deconspira mecanismele şi ritualul cunoscut  al  proceselor  staliniste.  Anneli Ute Gabanyi, Literatura şi politica în România după 1945, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001, p. 183.

15 Alexandru Ivasiuc, student în anul IV la Facultatea de Medicină, a fost  unul  dintre  studenţii arestaţi, în 4 noiembrie 1956, ca iniţiatori ai adunării care trebuia să aibă loc în data de 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. A fost condamnat la cinci ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. La expirarea pedepsei i-a fost fixat domiciliu obligatoriu. Ioana Boca, op.cit., p. 155.

16 Lucia Dragomir, op.cit., p. 52.

17 În 1970, Alexandru Ivasiuc publica romanul Păsările, roman politic, care se va bucura de o largă aprecire în ţară, în vreme ce romanul Ostinato, de aceeaşi  factură,  depus  de Goma la  edituri încă din 1966 va fi respins, fiind publicat în 1971 în străinătate.

18  Paul Goma, Scrìsuri, 1972-1998, Nemira, 1999, p.  349.

literară se va transforma într-una politică. Adeziunea lui Goma la Carta 77  cehoslovacă  şi,  ulterior, închegarea a ceea ce s-a numit în România „mişcarea Goma” sau „mişcarea pentru drepturile omului” a fost şi rămâne un punct de reper în istoria fragilei disidenţe româneşti.

*

Ana-Maria Cătănuş este cercetător ştiinţific în cadrul I.N.S.T. Master în  relaţii  internaţionale la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti; doctorand la Institutul  de  Istorie „Nicolae Iorga”. Volume: Sfârşitul perioadei liberale a regimului  Ceauşescu.  Minirevoluţia culturală din 1971 (Tezele din iulie 1971 şi consecinţele lor), I.N.S.T., 2005; Condiţia intelectualului în timpul Republicii Populare Române, 1948-1965 (în curs de apariţie), coautor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s